România încheie PNRR cu peste 90% din granturi salvate, dar fără saltul de competitivitate pe care îl promitea programul. Pentru 2028–2034, Planul de Parteneriat Național și Regional (PPNR) aduce cel puțin 60 de miliarde de euro nerambursabili, de peste patru ori mai mult. Miza acestor bani face deja obiectul discuțiilor dintre politicieni și mediul de afaceri. Dacă repetăm greșelile din PNRR, nici PPNR-ul nu ne va ajuta prea mult.

Un bilanț cu două fețe

Vineri, într-o conferință organizată la Sibiu, pe tema construcțiilor și a capitalului necesar derulării proiectelor de infrastructură, Ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene, Dragoș Pîslaru, a pornit de la cifre. În iunie 2025, PNRR era la 45%, blocat în negocieri cu Comisia Europeană, cu datorii mari la constructori. Acum, România estimează că va încasa peste 12,2 miliarde de euro din granturile de 13,57 miliarde. Împrumuturile vor ajunge la 95% sau mai mult, iar unele proiecte au fost mutate pe alte surse: zece spitale pe fonduri de coeziune și segmentele de autostradă spre Ucraina și Moldova pe programul SAFE. Ce a fost PNRR? „Nu un succes, ci eminamente un miracol”.

Pîslaru a recunoscut însă că rezultatul e doar parțial: a fost „o cursă contra cronometru, mai degrabă de a rămâne pe linia de plutire”, nu o ocazie ca România să „țâșnească competitiv”. Ritmul „stop and go”, cu amânări, contestații și incertitudini, a împiedicat capitalizarea sectorului de construcții. Iar PNRR nu a fost un program de țară, ci „un potpuriu de investiții” izolate.

Din perspectiva constructorilor, diferența dintre PNRR și PPNR stă inclusive într-o schimbare de filosofie. Aici l-aș parafraza pe Cristian Erbașu, care a sintetizat perfect diferența dintre programe. În programele anterioare, „dădeai factura, luai banul”. De acum însă, plata vine doar când se ating ținte. Lecția lui: în loc să semneze contracte peste bugetul disponibil, e mai bine să se meargă pe proiecte mature, care pot fi terminate la termen.

„Un PNRR pe steroizi”

Perioada de programare 2028–2034 reunește toate sursele europene într-un singur plan. România ar urma să primească cel puțin 60 de miliarde de euro nerambursabili, poate 40 dacă bugetul UE se reduce în negocieri. Pâslaru a propus formula „1-1-1”: pentru fiecare euro european, un euro de la bugetul de stat (circa 10 miliarde pe an) și un euro din capital privat. Ar rezulta o ambiție de aproximativ 200 de miliarde de euro, cu țintele unei economii de un trilion de dolari și ale adoptării euro până în 2034.

Ministrul a avertizat că, dacă noul plan devine din nou o „mare împărțeală”, țintele nu vor fi atinse. Schimbarea pe care o propune pentru companii e de fond:

• cel puțin o treime din bani ar urma să ajungă direct la sectorul privat, față de maximum 20% până acum;
• firmele nu își vor mai depune planurile de afaceri la minister, ci vor merge spre sistemul bancar pentru validare și finanțare;
• băncile vor primi instrumente de finanțare mixtă, cu grant de până la 40%, subvenție de dobândă și garanții;
• în centru va fi Banca de Investiții și Dezvoltare, iar ministerul testează deja 27 de instrumente financiare.

Vor veni și parteneriatele public-private. Un portofoliu de zece spitale, între care și Spitalul Județean Sibiu, este pregătit ca PPP cu asistență de la BERD, după modelul Greciei. Argumentul ministrului: cu același buget, statul poate construi zece spitale în loc de cinci.

Echitate sau competitivitate

Bani vor fi. Dar cine va lua cea mai grea decizie? Cine va putea spune cum se împart banii între echitate, adică drumuri, apă-canal și comunități rurale rămase în urmă, și competitivitate, adică AI, drone, dual-use și lanțuri valorice europene. Vom avea tot un procent de 100% din 60 miliarde de euro pe care trebuie să îi împărțim.

Golul din 2027

Cea mai concretă îngrijorare vine însă tot din zona de construcții: ce se întâmplă cu cei 500.000–600.000 de oameni mobilizați la maxim, pentru proiectele din PNRR, cât timp noul plan se negociază? De fapt, pentru antreprenorii din construcții, miza decalajului dintre PNRR și PPNR este una capitală. Dacă acest gol nu va putea fi acoperit din fonduri de coeziune sau alte finanțări, vremurile nu vor fi ușoare pentru unul din domeniile cu cea mai mare pondere în PIB-ul României. Chiar dacă absorbția a crescut de la 4% la 36,5% într-un an și jumătate, din cele 31 de miliarde de euro au mai rămas circa 17 miliarde din care, pentru a nu pune frână marilor constructori din România, ar trebui să atragem 10 miliarde de euro, față de 6 miliarde, prognoza actuală. Banii ar trebui să meargă la șantierele deschise, în transport și apă-canal, care riscă să rămână fără finanțare.

Îmi permit să fac o recomandare, care este de fapt o practică uzuală și normală în lumea investițiilor private. Cum ar fi ca noul plan de țară să treacă prin 4 întrebări de învestitor:

1. Câți euro privați atrage fiecare euro public?
2. Ce venituri sau economii măsurabile generează?
3. Cine plătește costurile de operare peste zece ani?
4. Ce capacitate rămâne în economie după încheierea proiectului?

“1 euro de la UE, 1 euro de la buget, 1 euro de la privat” este teza pe care ministrul Pâslaru o susține cu o ambiție de a aduna 200 de miliarde de euro pentru următorii 7 ani. Totodată, propune mutarea finanțării companiilor de la minister către bănci, fonduri de equity și piața de capital. În acest context, Banca de Investiții și Dezvoltare (BID) ar fi în centrul arhitecturii, cu un fond de fonduri de tip FEI și un braț de blended finance (până la 40% componentă de grant, subvenție de dobândă, garanții) și joint ventures pentru proiectele strategice. E o teză ambițioasă, dar care este ancorată în realitate și care ar putea fi realizată. Mai ales că, pe 25 iunie 2026 Comisia Europeană a aprobat majorarea capitalului BID cu 1 miliard de euro, prelungirea garanției de stat până în 2032 și extinderea mandatului către sectoare strategice. OUG 8/2026 permite BID să participe în fonduri de investiții alături de instituții financiare internaționale și fonduri de pensii private. Fondurile de pensii pot investi în active private de capital până la 1% din active, plafon care poate urca la 5% acolo unde statul sau BID dețin participații ori unde fondurile sunt finanțate prin PNRR. Aceasta este puntea concretă prin care se poate realiza un circuit viabil între BID, Pilonul II și piața de capital, cu scopul multiplicării banilor injectați în economie.

Așadar, capitalul pentru următorul ciclu de investiții poate veni și din piața de capital, nu doar din bugete și granturi. Dacă vorbim despre instrumente legate de capitalizarea pe bursă, ideea se poate traduce în trei direcții concrete.

Prima: obligațiuni emise pentru proiecte și de către municipii, listate pe bursă, prin care autoritățile locale să-și finanțeze cofinanțarea fără să aștepte transferuri de la centru.

A doua: fonduri de infrastructură listate, în care fondurile de pensii să intre ca investitor-ancoră, cu economii pe termen lung plasate în active pe termen lung, precum autostrăzi, spitale în regim PPP sau rețele de utilități.

A treia: listarea constructorilor și a producătorilor de materiale, astfel încât sectorul să se capitalizeze din piață, nu din credit furnizor. Este răspunsul direct la problema ridicată de Cristian Erbașu, că firmele românești „nu sunt atât de capitalizate”, și la cea descrisă de Cosmin Vîlcu, a constructorului care „devine bancă” pentru beneficiarii publici.

O industrie cu acces la capital propriu ar putea duce proiectele PPP, ar putea intra în consorții europene și ar rezista mai ușor unei pauze de finanțare, cum este golul care se anunță pentru 2027.

Dar până atunci, ce facem cu riscul politic și de reglementare? Acest risc are un preț și cineva îl plătește. Fie îl preia statul, prin clauze de stabilitate, garanții și termene intermediare obligatorii, fie privatul îl pune în randament și totul devine mai scump. Nu poți cere privatului o treime din capital lăsându-i 100% din risc.